Azi mi-as dori sa plec in Portugalia cu Bria Talbot. dar probabil va ramane la stadiul de vis, avand in vedere ca indiferent ce s-ar intampla, nu pot pleca nicaieri mai mult de o saptamana. Pentru ca asa lucrez. O saptamana de noapte, o saptamana libera, saptamana incepand duminica noapte si terminandu-se vineri noapte. Fara concedii reale, doar pe hartie.
Cum te-ai simti sa-ti zica un coleg de munca "Ce-i Madalina, mai vrei sa traiesti mult?". Sau sa se gandeasca ca e o gluma buna sa deschida brusc usa si sa te sperie cand tu treci la mai putin de un metru de usa lui? Cum te-ai simti cand iti zice medicul `ai diabet si hipertensiune, daca te imbolnavesti, e putin probabil sa faci o forma usoara de coronavirus, probabil vei muri`? Sau sefa ta, in momentul in care ii spui `am diabet si hipertensiune arteriala, doua dintre cele mai grave comorbiditati in combinatie cu COVID 19, te rog fa cumva sa lucrez de acasa, ca sunt o gramada care lucreaza acasa zilele astea` sa-mi raspunda `nu se poate, si eu am bronsita`. Cum te-ai simti daca medicul de familie si medicul de medicina muncii ii trimit scrisori ca sunt o categorie vulnerabila si ca recomanda lucru de acasa si sefa ta nici macar sa nu raspunda, la 48 de ore de la trimiterea scrisorilor medicale? Nu stiu, oare unii oameni si-au pierdut umanitatea, empatia? Pentru ca ar fi atat de simplu sa reorganizeze putin redactia si sa pot face ceva de acasa, stiri online, pentru site, rapoarte, solutii sunt, numai sa vrei. Mi-e teama ca stau inchisa in casa degeaba, va veni duminica cand voi respira acelasi aer cu oameni tineri, posibil asimptomatici. Si nu am ce sa fac. Ufffffffff, vorba unui prieten: Viata e frumos, dar greu. Si cand mai vad stiri cu ce e prin spitale....
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu